„…libertatea e, de fapt, lupta pentru libertate” – interviu cu domnul Eugen Pop, psiholog (II)

V.I.C.: Să ne închipuim că societatea e o piramidă care stă cu colţurile pe patru stâlpi de rezistenţă, unul fiind cultura, altul informaţia şi intercomunicarea între membrii societăţii pe legi asumate şi respectate…

P.E.: Nu, aş spune mai simplu că piramida trebuie să asigure condiţia suvrivrului, a supravieţuirii. Deci, la baza piramidei nu poţi pune cultura, ea vine să influenţeze din vârf această bază. Desigur, între ele este comunicarea fără de care n-ar funcţiona etajele…

V.I.C.: …Se duce dracului, scuzaţi-mă, toată şandramaua, în vârf fiind conducătorul pe care presupun că l-am ales noi şi care ca un pendul trebuie să ne arate încotro se înclină piramida ca să se intervină în caz de avarii.

P.E.: Eu le-aş numi fenomene de clepsidră. Când întoarcem clepsidra şi începe să curgă de sus nisip mult, poporul votează. Ei bine, când a votat poporul, apare vârful, piramida fiind de-acum cu vârful în sus, poporul execută tot ceea ce el a ales, democraţia presupunând o masă consistentă şi conştientă.

V.I.C.: Domnule,lucrurile sunt foarte simple, aşezate – ca să mă exprim aşa – în natură, noi le complicăm până nu mai ştim sensurile. E clar!… Când faci o casă, neapărat trebuie ca fundaţia ei să stea pe ceva trainic. Şi s-ar putea să sapi mult până să dai de o temelie zdravănă. Dar o faci, că aşa trebuie.

P.E.: Exact!…

V.I.C.: Cum se răsfrânge astăzi comunismul nostru – am fi tentaţi să adăugăm în capitalismul nostru de cumetrie – asupra românului?

P.E.: La aproape o jumătate de secol de acele evenimente şi mai ales în dezvoltarea accelerată a societăţii mondiale… (Pauză când „cere”: „Numai puţin ca să sintetizez!”), efectul nu mai este cel atât de mult clamat şi demult accentuat de anumite grupări politice, personalităţi etc. Suntem în plin proces de disoluţie a acestor efecte atât în matricea conştientului colectiv cât şi individual.

V.I.C.: Dar cât mai durează acest proces?

P.E.: Peste o generaţie. Nicovala sau calapodul – metaforic vorbind, fabrică în continuare în metalul nostru. Şi eu, uneori, mă suspectez că am reflexe de consideraţii asupra echităţii sociale provenite din acea zonă gri a acelor vremuri.

V.I.C.: Nu e ca în reculul de armă?… Nu trebuie să ne ducem înapoi aceeaşi distanţă măsurată în timp de când a plecat glonţul? Adică, 45 de ani de comunism înseamnă tot 45 de ani ca să „ne prindem” straşnic de capitalism!… Să-mi fie cu iertare pentru că lecţia de matematică continuă, 23 de ani au trecut, adăugând apoi diferenţa de 22, ajungem şi noi de-abia prin jurul anilor 2030 să fim capitalişti sadea. Greşesc?

P.E.: Aş zice că fenomenul e mult mai grav. Iacă-tă, bunăoară ce se intâmplă cu perioada de recuperare a unui individ după un traumatism. Dacă s-a stat, de exemplu, cu mâna în ghips o lună de zile trebuie multiplu de trei la recuperare ca să reintri în competentele funcţionale anterioare. Inerţia din mentalul colectiv e mult mai mare decât, să zicem, în domenii fizice.

V.I.C.: A ştiut românul în 1989 că totuşi a devenit liber? Sau s-a lăsat furat de val?… A mai ştiut el dimensiunile adevărate ale democraţiei?

P.E.: Da, fără îndoială, s-a lăsat furat de val pentru că toţi românii erau valul, emulaţia în spiritul degajator colectiv. Ce s-a întâmplat a fost mai putin mentalizat decât empatizat. Ne-am trezit că parcă nu mai priveam la stânga sau la dreapta, pe moment uitasem că reflexele existau…

V.I.C.: Nu era potecă bătătorită, pavloviană de-acum, dacă-mi permiteţi!…

P.E.: Aşa… A fost mai mult o trăire emotională…

V.I.C.: …Fără adâncimea mentală şi spirituală, se-nţelege…

P.E.: Da. N-a fost o conştientizare Ia modul, iacă-tă, am dreptul, dar şi obligaţii…

V.I.C.: Domnule Pop, cât se mai plimbă românul prin istorie cu gândul amarnic la capra vecinului?

P.E.: Fiecare popor are în matca lui genetică – vă aduc aminte de Blaga cu al lui spaţiu mioritic în care face un periplu de la stepa rusă la pampasul latino-american sau dealul- vale, al spaţiului mioritic. Mai aspru, mai senin, mai independent şi permisiv, gândindu-ne la transhumanţă, la ciobanii noştri care aveau o anume filozofie asupra propriei Ior libertăţi, dincolo de percepte şi uneori norme juridice.

V.I.C.: Deci, (iară deci!…) mitul mioritic ne domină.

P.E.: N-aş vrea să filozofăm mai mult pe această temă a supunerii şi acceptării destinului. Totuşi, am dovedit că de-a lungul istoriei am fost pasăre Phoenix…

V.I.C.: Când?

P.E.: Ei, spuneţi când nu?

V.I.C.: De ce am dat Basarabia fară să tragem măcar un foc de armă?

P.E.: Atunci au fost decizii politice şi nu emanate din mentalul colectiv…

V.I.C.: …(Discuţia se încinge!…). Prin comparaţie, mi se pare că Polonia a fost de vreo trei ori ştearsă de pe harta lumii în decursul istoriei, dar de trei ori polonezii iar s-au suit din cenuşa Ia locul hărăzit de Dumnezeu… Iar acum, iacă-tă, ca să folosesc „un refren” din vorbirea dumneavoastră (Râdem amândoi!…), bat la Bruxelles cu pumnul în masă pentru dreptul lor ca popor în UE…

P.E.: Să fim serioşi!…Capra vecinului, de care spuneţi, cred că e marcantă la orice popor atins de sărăcie, în afară de faptul când avem de-a face cu concurenţa la vârf.

V.I.C.: De ce nu avem curajul să ne privim în oglinda timpului din sângele celor tineri vărsat pe lespezile grele ale istoriei în 1989?

P.E.: Tinerii, dintotdeauna au fost, sunt şi vor fi combatanţii, biologic capabili şi prin entuziasmul lor să facă faţă acestor forme de agresiune sau apărare. Să ne aducem aminte că atunci când aveam douăzeci de ani toţi ne credeam invincibili, nemuritori. Angajamentul tineresc a fost întotdeauna exploatat. Ei ştiau atunci ce nu mai doreau, din care cauză strigau: “Libertate!…Jos cu ceauşescu!…Jos comunismul!…”

V.I.C.: Dar nu ar fi frumos ca noi, cei care am rămas, să transformăm visul eroilor în realitate?

P.E.: În realitatea imediată, doar ceea ce epoca permite.

V.I.C.: De unde vine obiceiul românului, în general, de a se vinde chiar şi pe o ţigară, iertat să fiu?

P.E.: Nu este un obicei, ci o vicisitudine a fiinţei – fie el roman sau portorican – adus în situaţia limită de a apela şi la aceste tertipuri de supravieţuire. Românul, sub nici o formă, nu este un întinde mâna!…

V.I.C.: Cum vă explicaţi că aproape pe toţi conducătorii lui, fie cneji, voievozi, domnitori, mareşali, preşedinţi etc.- românul i-a tras pe sabie, i-a vândut cotropitorilor ca să le facă de petrecanie, i-a făcut pulbere trupul “înhămat” la cămile ce trăgeau, deodată, în cele patru vânturi, i-au ciuruit cu gloanţele (vorba lui Dinică cel din film…şi poate ale altcuiva, scoţând din context gloanţele?!?!…), scăpând teferi numai regii?

P.E.: Zoon politikon!…Iacă-tă, atât de blamata politică, nu-I aşa?…

(ridic din sprâncene!)

P.E.: Absolut!…Ar fi un nonsens, până şi cei mai extremişti dintre extremişti doresc binele aşa cum îl percep ei, ca bine!…

V.I.C.: Fără să ţină cont de cele sfinte şi de popor?

P.E.: În general, nu există popor. Poporul este şi el “alimentat” şi se întreabă: “Măi, cu cine mergem?…Cu Moise sau trecem Marea Roşie?…Mergem către Egipt sau în deşert?” Sunt opţiuni şi în funcţie de ele poporul decide. Şi înainte de a exista votul, poporul mergea după conducătorul ce se impunea. Cel mai bun exemplu în acest sens este Alexandru Macedon.

V.I.C.: Dar azi, mai avem noi lideri politici?

P.E.: Umanitatea, în înţelesul ei global, dincolo de fragmentări, grupuri entice sau conducători, îşi găseşte ritmul, îşi plăteşte tributul pentru opţiunea greşită (vezi cazul Germaniei sub Hitler) cu timpul şi continuă. Sunt puţine popoare care au dispărut din această cauză… Noi, spre exemplu, suntem puţin mai blânzi pentru că n-am fost musai siliţi să luăm atitudini ultimative şi n-am avut nici frontieră cu Germania.

V.I.C.: Din păcate noi am fost o ţară de frontieră aşezată la margini de imperii!

P.E.: Şi în consecinţă a trebuit să ne comportăm ca atare.

V.I.C.: Puterea şi gloria sunt periculoase pentru individ?

P.E.: Aş zice necesare motorului uman!… Fără ambiţie şi fără a vrea să depăşeşti de fapt n-am mai fi… Am fi, de exemplu, crocodile, care de o sută de milioane de ani au rămas la standardul de carapace…

V.I.C.: Un om inteligent, educat, instruit, cât poate să-şi ascundă din tarele moştenite?

P.E.: Versatilitatea fiinţei umane e vastă. Un om mai puţin instruit, capabil, mental, să realizeze performanţe, dar care are un sens moral bine zidărit, în consens cu comunitatea din care face parte, este mult, mult mai valoros pentru societate în comparatie cu cel care este super-inteligent, super-instruit, dar călătoreşte pe căi greşite moral.

V.I.C.: Dumnezeu ce rol joacă în această ecuaţie?

P.E.: Aş zice în cheie voltariană: dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Credinţa dă sens şi ordine în universul uman şi fără de El, zic eu, n-am putea fi, ca să-l citez din nou pe Voltaire.

V.I.C.: Cât de păguboasă e vorba românului când glăsuieşte: „Capul plecat sabia nu-I taie”?

P.E.: Da, e un sfat păgubos care a făcut să acceptăm umilinţa, lucru care degradează esenţa fiinţei umane. Ei bine, pentru o supravieţuire, mai mult sau mai puţin confortabilă, iacă-tă asta aş interpreta-o ca pe o meteahnă care trebuie cu forţă smulsă din rădăcinile de pir.

V.I.C.: Ce rol joacă un intelectual în societatea românească? Este el ascultat sau (ne) incomodează?

P.E.: Nici nu incomodează, dar nici nu e ascultat. E doar exploatat economic şi este pus sub condiţia valorii pe care o generează în societate. Uneori, din motive care ţineau de bunul confort, a tabietitudinii, a traiului nezdruncinat, intelectualul de vârf a făcut compromisuri. Şi nu-s în toate cazurile de condamnat pentru că dacă nu procedau aşa, poate nu ne bucuram azi de strălucirea creatiei fără de seamăn a rândurilor domniilor lor.

V.I.C.: Am putea să-i arătăm cu degetul ca fiind la limita moralităţii?

P.E.: E foarte dificil de apreciat cât este în viaţa unor personalităţi compromisul pentru promovarea mesajului şi cât anume pentru confortul propriu.

V.I.C.: Cei pe care îi alegem nu ne reprezintă?

P.E.: Ba da!… Fără îndoială comportăm şi o asemenea regretabilă constatare în care intelectuali, chiar şi de prim rang şi nu de azi, ci de-a lungul timpurilor, au prestat servituţi neonorate pentru domniile lor, faţă de dominatori politici sau administrativi.

V.I.C.: Noi, românii, am supravieţuit şi supravieţuim în continuare şi datorită faptului că facem haz de necaz?

P.E.: Era un haz subteran, de conivenţă, zicând aşa: „Da mă, ştim noi între noi că…” O critică aservită şi bine plasată sub măşti de tipul: „Bate şaua ca să priceapă iapa” Probabil, atunci ne cunoşteam bine şi adversarul. Acum avem adversitate şi nu adversari…

V.I.C.: În concluzie, ne-am salvat prin umor?

P.E.: A fost o formulă maximă de supravieţuire. Era „faimosul” Bulă care avea reprezentativitate politică.

V.I.C.: De ce îl jucăm cu atâta sârg pe Caragiale?

P.E.: Ca să zic aşa, e un truism. Ori de câte ori l-am repeta nu este suficient pentru a sublinia că sunt multe popoare mai sărace decât noi pentru că n-au avut şi nu au un Caragiale…

V.I.C.: Până unde trebuie să mergem cu toleranţa?

P.E.: Inginereşte vorbind, până la limita de rupere… Un lanţ e tot atât de puternic cât veriga lui cea mai slabă. Aşa s-a întâmplat când la adunarea cea mare a explodat mămăliga.

V.I.C.: De ce faţa românului e atât de posomorâtă când totul depinde numai şi numai de el? Să nu ştie, oare, acest lucru?

P.E.: Vă rememorez o vorbă poporeană: „Faţa ţi-arată cum ţi-e viaţa”. Sau cum zice francezul: „Nu poţi face o faţă bună la o situaţie rea”. Sărăcia amprentează la fel de puternic ca şi bogăţia, doar sensul diferă.

V.I.C.: Cum poate „scăpa” românul când copiii lui îl întreabă cu ochii atât de nevinovaţi: „Încotro?”

P.E.: În acest sens vă dau un exemplu trăit de mine. După 1989 am făcut o opţiune politică având ca prim argument faptul că dacă mă vor întreba odraslele mele peste douăzeci de ani: “ Tată,tu comentezi astăzi, dar unde ai fost atunci?”. De aceea mărturisesc că m-am simţit, între altele, obligat să am un răspuns astăzi. Că n-am fost peste graniţă! Nu!… M-am ascuns? Nu!… Şi am dreptul şi autoritatea morală să contest un lucru pentru care am luptat ca acesta să nu fie rău. „Da”, vor zice copiii mei. „Tata a participat începând cu dreptul elementar de a merge la vot şi continuând cu angajamente de perspectivă, sociale”.

V.I.C.: Se schimbă rapid lumea! Individul aleargă din răsputeri pentru un colţ de pâine, greu mai vede o finalitate în ceva, nu stăpâneşte noile concepte apărute în vorbire etc., de-i vine să se ascundă, dacă mai găseşte, într-o gaură de şarpe…Şi cât se răsfrânge asupra psihicului uman orele întregi petrecute în faţa internetului, a televizorului?

P.E.: Este şi acesta un tribut plătit de individul conectat la progresul omenirii, în general.

V.I.C.: Şi câte mai aveam de spus!… Vă mulţumesc, domnule Eugen Pop… La bună revedere!…

(vasile ioan ciutacu – februarie 2013

foto –     dan perjovschi

reuters/sergei karpukhin)

 

„…ce să-ţi fac eu, domnule, dacă eu m-am născut la Geneva şi dumneata în România?…” – interviu cu domnul Eugen Pop, psiholog (I)

Vasile Ioan Ciutacu: Domnule Pop, aş porni la drum mânat, în primul rând, de curiozitatea de a ne spune cine sunteţi, de unde „să vă luăm”, ori mai pe şleau, ce trebuie să ştim despre dumneavoastră?

Eugen Pop: Am apărut pe lume pe 5 iunie 1951, într-un ţinut transilvan, la Deva mai precis, judeţul Hunedoara, mama fiind casnică, iar tatăl liber profesionist – avocat – cunoscut prin lumea barourilor din Ardeal. În iarna acelui an familia mea a fost evacuată din casă în stilul epocii de atunci, în speţă datorită activităţii şi statutului socio-profesional al capului de familie.

V.I.C. V-a marcat viaţa acel trist eveniment?

P.E.: Desigur, odată cu conştientizarea la vârsta adolescenţei timpurii, a statutului de semiparia pe care emotional îl resimţeam. Din cauza aceasta, fraţii mei au întâmpinat oarecare obstrucţii în promovările în şcoli şi carieră…În fine, din tată-n fiu suntem cu profesii liberale – avocaţi, medici, arhitecţi. Mergând mai departe, vă pot spune că şcoala primară am absolvit-o în diverse localităţi ale judeţului Hunedoara, depinzând de obligaţiile profesionale ale tatălui, cum ar fi: Haţeg, Deva, Ilia ş.a.m.d. Apoi am absolvit liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, promoţia 1970.

În ultima perioadă a liceului militar a intervenit o epidemie care a măcinat activitatea acestei instituţii, nu mai memorez cât a fost carantină, după care, fiind în ultimul an, a urmat să-mi exprim opţiunea spre ce armă acced ca absolvent al acestui liceu. Opţiunea mea a fost diferită faţă de a autorităţilor din acea vreme, drept pentru care mi-am exprimat punctul de vedere printr-o frondă demisionară ieşind din cadrul MFA-ului urmănd să acced variantei mele unde socoteam că am vocaţie, înclinaţie. Fapt ce s-a şi materializat prin reuşita din prima la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, salvându-mă. Altfel urma să fac batalion disciplinar cine ştie pe la ce dilibau din ţară. Am absolvit această facultate în 1975 cu licenţă în filozofie, cu specialitatea psiho-pedagogie specială şi secundariat în limba şi literatura română, avându-i ca profesori pe Alexandru şi Mariana Roşca, Anatoli Chircev, Valer Marc şi alţii care au avut un cuvânt de spus în domeniul şcolii psihologice româneşti.

Am fost repartizat prin ordin guvernamental la Casa de Copii „9 Mai” din Buşteni în funcţia de logoped, o meserie mai puţin cunoscută la acea vreme, având în principal scopul de a cerceta şi a depista tulburările de limbaj şi de a acţiona terapeutic asupra elevilor ce sufereau de aceste tulburări neuropsihice. Aici am profesat din 1975 până în 1978. În timpul acesta am fost contactat de reprezentanţii Ministerului Industrializării Lemnului şi Materialelor de Construcţii – Silvicultură care avea înfiinţată o puternică bază de instruire şi perfecţionare a specialiştilor din acest domeniu de activitate. Am funcţionat ca expert instructor şi coordonator al laboratorului de ergonomie şi psihologia muncii  în cadrul acestei instituţii până la desfiinţarea ei în 1975 fiind apoi inspector principal învăţământ, mai precis la IFET Prahova. În 1988 autorităţile şi-au adus aminte că nu satisfăcusem stagiul militar. Pe-atunci vremurile erau cam tulburi, se precipitau lucrurile. Societatea românească era deja iritată de frământări şi nemulţumiri legate de libertatea individuală; acestea, atingând apogeul, au determinat o reacţie a statului prin acţiuni – să zicem – ce ţineau de disciplinarea comportamentului, mai ales al categoriilor sociale considerate intelectualiste, de altă sorginte decât forţa curată şi cinstită a muncitorimii. Eu (şi nu numai eu, preoţi care nu au fost hirotonisiţi pentru că nu s-au căsătorit la timp, ingineri petrolişti care lucrau în străinătate şi-au uitat să vină în ţară pentru a-şi satisface stagiul militar obligatoriu, cei din lumea artiştilor şi cred că e suficient dacă pronunţ numele lui Gabriel Croitoru – violonist de marcă etc.) am fost chemat sub arme neţinându-se seamă de faptul că aveam doi copii de crescut. Aveam 38 de ani şi nu mi s-a acordat prescriere ca pentru oricare soldat în termen, până la 27 de ani. Am fost înaintat procuraturii militare, secţia Ploieşti, anchetat, interogat asupra legăturii mele cu fostul şef al statului major al României, generalul Ştefan Guşe.

V.I.C.: Dar, chiar, ce legătură aveaţi cu dânsul?

P.E.: Anual mi se trimiteau cărţi poştale din partea MAPN-ului prin care mi se aducea la cunoştinţă să mă prezint la comisia de examinare pentru încorporare… La acestea eu făceam memorii de răspuns în care prezentam natura muncii mele profesionale, a stării mele familiale (soţia fără serviciu şi cu doi copii minori aflaţi în întreţinerea mea etc.).

V.I.C.: Dar ce legătură aveati cu generalul Guşe?

P.E.: Ei, toate aceste referate şi motivaţii ale mele că nu mai e cazul să fac armată au fost înaintate spre decizie Marelui Stat Major, care pe vremea aceea îl avea ca şef pe generalul Guşe.

V.I.C.: Să înţeleg de aici că aveaţi o pilă la general?

P.E.: Nici pomeneală!… Se pare că încă din acea vreme existau nişte ţinte şi vendete care depăşeau natura interesului instituţional.

V.I.C.: Aţi fost încorporat?

P.E.: Nu. am fost trimis la Procuratura Militară şi între baionete, ca să zic aşa, şi cu procurorul faţă-n faţă, acesta mi-a zis: „Vinde Dacia, dacă ai, scoate banii de pe CEC pentru ca să ai lichidităţile necesare familiei, că dumneata trebuie să pleci în armată ca să aperi pământul patriei!”… Scurt pe doi!… Şi iată-mă la Sfântul Gheorghe, la raport, pe platoul de defilare al unităţii vânătorilor de munte, într-o dimineaţă de toamnă, când se spinteca lumina în frunzele aurii… M-am liberat în primăvara lui 1989 şi, negăsind serviciu, a trebuit să-mi vând cărţile din bibliotecă ca să-mi susţin familia…

Pe urmă, în toamna anului 1989, am fost educator stagiar la „9 Mai”, de unde plecasem cândva, pănă-n vara lui 1990, ca educator ce dădea libere la alţii care plecau în concedii sau în turele pană. Pe urmă m-am prezentat la examenul pentru renumire-redistribuire a profesioniştilor în cadrul Ministerului Educaţiei, obţinând din nou funcţia de logoped în circumscripţia logopedică teritorială (Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga) care era organizată pe Iângă şcoala coordonatoare nr.1, Buşteni. Am renunţat la acest post prin 2002, având în vedere că evoluţia mea profesională anterioară a însemnat angajarea subsemnatului în mai multe activităţi: am deschis un laborator pentru examinarea unor categorii de oameni ce lucrau în industrie ca psiholog autorizat. Deci, în 2002 am renunţat la postul de logoped din cadrul Inspectoratului de Invăţământ Prahova, menţinând încă din 1994 funcţia de logoped în cadrul Ministerului Sănătăţii şi Sanatoriului balneoclimateric pentru copii unde lucrez şi în prezent.

V.I.C.: Va să zică, la un moment dat, aţi lucrat în trei locuri: ca psiholog autorizat, ca logoped în cadrul Inspectoratului de Învăţământ şi în cadrul Ministerului Sănătăţii?

PE.: Exact! Legea permitea acest lucru.

V.I.C.: Şi când, presupun, v-aţi umplut de bani!

(Râdem amândoi de se cutremură pereţii!…)

V.I.C.: Ce să fi însemnat atâtea „frecuşuri” din biografia dvs?… Un dat care se datorează cărui fapt?

P.E.: Am convingerea că jalonarea traseului în viaţă depinde de individ într-o proporţie variabilă, dar în mod cert de delimitările condiţiei sociale a insului, de şansa sau neşansa de a fi prezent Ia locul şi timpul potrivit sau nepotrivit.

V.I.C.: Experimentele acestea de viaţă vă folosesc astăzi?

P.E.: Firesc, ca oricărui om, simplu om care nu acceptă să albească degeaba.

V.I.C.: Care este diferenţa dintre un psihiatru şi un psiholog?

P.E.: Psihiatrul şi psihologul, cu toate că au profesii diferite, au nevoie unul de altul pentru a stabili acelaşi întreg analitic. Ambele discipline – psihologia clinică şi psihiatria au acelaşi obiect de investigare şi scop final, respectiv fiinţa umană şi, respectiv, salvgardarea condiţiei umane, spirituale; ceea ce face diferenţa sunt mijloacele, căile de abordare pentru atingerea acelui scop.

V.I.C.: Mai pe şleau, când trebuie pacientul să meargă la psihiatru şi când la psiholog?

P.E.: Bref, psihiatrul este specialistul care acţionează terapeutic uzitând de un aparat farmacologic neuropsihotrop specific categoriilor de patologie şi variabilităţilor individuale ale pacientului. Psihologul uzitează de mijloacele specifice psihoterapiei în variatele ei forme de exercitare precum şi de probe de evaluare sau ecforare a unor factori şi dimensiuni ale personalităţii exprimate în comportamentul uman.

V.I.C.: Cât contează factorul genetic în evoluţia unui individ şi cât instrucţia, educaţia lui?

P.E.: Fără să rememorăm curente de interpretare în acest sens, mai ales în secolul trecut, cu accentuarea uneia sau alteia din componente, ele nu pot fi separate. În anumite maladii este total şi absolut factorul genetic, în altele, cum ar fi tulburări sau deviaţii comportamentale, în general în comportamentologie, vorbim fără îndoială de factorul instructive-educativ, de contextul juridic, economic sau de altă natură.

V.I.C.: Este la îndemâna individului de a-şi croi destinul sau „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus?”

P.E.: Este dificil să propoziţionăm diferenţa dintre destin şi aşa-numitul selfmademan. Fără doar şi poate există o determinare genetică, niciodată un self nu poate să-şi croiască un destin în lumea muzicii, în lumea care presupune abilităţi în acest sens, dacă nu are zestrea nativă, respectiv talent. Fără îndoială sunt şi aspecte în acest sens care ţin de întâmplare, deci de liberul arbitru în înţeles străin individului…

V.I.C.: Omul vine cu o anumită misie pe pământ după care, îndeplinind-o, pleacă?

P.E.: Bineînţeles!… În acest context, îmi aduc aminte de un cetăţean elveţian, la vremea banilor mulţi, imediat după revoluţie, care constata într-o discuţie de-a noastră: „Ce să-ţi fac eu, domnule, dacă eu m-am născut la Geneva, iar dumneata In România?”

V.I.C.: Astrele îşi mai bagă şi ele nasul, iertaţi-mă, în clipa când e hotărâtă clipa ca individul să vadă pentru prima dată lumina zilei?

P.E.: Astrologia îmi este străină ca spaţiu de înţelegere logică, dar pe de altă parte există într-adevăr, din punct de vedere al ritmurilor vieţii, din mornent ce acceptăm că avem etape în viaţă, nu-i aşa?, de la bebe la copil mic, la adolescent, la matur ori varii etape, suntem de acord că există şi bioritmuri cicardiene, heptomadare, lunare etc. Aceste bioritmuri, într-adevăr, pot să determine o anume disponibilitate mai mare sau mai mică într-o anume perioadă din săptămână, din lună pentru un anume gen de activitate sau expunere la anumite riscuri. Dar astea, ca să fim bine înteleşi, nu sunt determinate simplu de ziua, luna sau anul în care ne-am născut. Data ultimei operaţii sub anestezie, spre exemplu, ţi-a schimbat complet totul. Este o altă naştere, cu o altă zi, altă lună şi alt an. Dacă am lua în serios calculul bioritmic pe mental, emoţional, unde mai pui că se pune şi norocul. (Râde)

V.I.C.: Cu alte cuvinte, dumneavoastră, în evoluţia omului, acceptaţi logica şi nicidecum, să zicem, hazardul, influenţe din afară, cum ar fi mişcarea astrelor la un moment dat, zodiile în general… Omul se naşte liber sau mai târziu devine dependent de ceea ce îl înconjoară atât de mult încât practic nu mai mişcă în front, ca să mă exprim cumva metaforic?

P.E.: Din punct de vedere filozofic s-au dat răspunsurile astea cum că toţi suntem egali de la natură, dar din punct de vedere pragmatic, e clar, omul nu se naşte liber. De exemplu, se naşte fiind total dependent de îngrijirile aparţinătorilor, iar mai apoi de impunerile acestora şi mai apoi de impunerile rezultate din normele şi obligaţiile vieţii. Pe urmă, libertatea auto-câştigată de fiinţa conştientă, luptătoare pentru drepturile ei, pentru ceea ce doreşte să devină, sigur, nu este un dat închegat, este de fapt un proces continuu. Libertatea, ca să concluzionăm, este o luptă pentru libertate şi o strădanie continuă pentru a fi liber, care niciodată nu are un început şi un sfarşit. Procesul în sine este libertatea şi nu finalitatea…

V.I.C.: La urma urmei, domnule Pop Eugen, ce înseamnă să fii un om liber?

P.E.: Accept conceptul libertăţii într-o formulă cu adaosuri. Libertatea înseamnă a face ceea ce vrei, ce doreşti să faci cu condiţia să nu atingi la rândul tău libertatea celuilalt de a face ceea ce doreşte. Libertatea este de a-ţi găsi direcţia într-un sistem care are reguli, bineînţeles, să-ţi găseşti libertatea între ecartul dintre ceea ce este permis şi ceea ce nu este permis. În acest interval ai toate libertăţile de a fi. Nici calul nu poate fi înaripat decât în mitologie şi nici pasărea nu va fi vreodată patrupedă, ca să fie clar!

V.I.C.: Reuşitele în viaţă ale omului depind numai de el?

P.E.: N-aş zice. Fără ceea ce se numeşte liberul arbitru, în sensul şi bunei şanse şi a contextului favorizant-defavorizant, fie el socio-economic, fie el genetic hiperpozitivat, nu-i aşa?, geniile pot să-şi depăşească condiţia socială, materială, dar nu omul îşi hotărăşte el strict, ca individ, reuşita…

V.I.C.: Societatea în care trăieşte omul fiind determinantă, nu?

P.E.: Da, omul este o fiinţă socială şi se realizează şi îşi defineşte centrul vieţii în context social, depinzând de mulţi parametri. Este condiţionat de a merge înspre bine, înspre rău.

(vasile ioan ciutacu – februarie 2013

foto               ziar de buşteni

wikipedia.ro

unica.ro

sorin petrescu)

lucian blaga – cântec în doi

Şi vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brânduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.

(foto  sh o – together)